M-ai lăsat de una singură în mulțimea de priviri tăioase și, paradoxal, îți mulțumesc. Nu mai sunt fetița mamei, mă descurc și singură și-mi demonstrez pentru a nu știu câta oară că eu nu depind de nimeni. Te rog să vii să mă cauți și să te convingi.
După ce te vei sătura de alți ochi, de alte buze, de alt zâmbet care să zâmbească la al tău, adu-ți aminte de mine și caută-mă. Poate că o să mă găsești cu brațele larg deschise, gata să te strâng la piept și să nu-ți mai dau drumul.
Dar timpul se scurge și eu nu am timp de pierdut. Cred că am risipit oricum destule zile îmbătându-mă cu apă rece și cuvinte dulci. Am trăit cu iluzia unei iubiri sincere și am căzut în neant atunci când ai dispărut; brusc și fără vreo explicație.
Tu poate ai uitat deja, dar sufletul nu uită. Când o să ți se facă dor, să mă cauți. Poate că te voi aștepta și voi zâmbi când o să te văd. Dar dacă mă găsești fericită, pleacă și te rog să nu revii. Să nu încerci să-mi dai lumea peste cap, căci probabil sufletul meu te-a uitat deja.
