Recunosc. Sunt nebună. După tine, dar şi lângă tine. Ştiu că te enervez mai mult decât poți suporta şi mai ştiu că uneori cedezi şi tu. Eşti om. Şi îmi pare rău dacă mai am momente în care mă transform, dar orice trăire mai puternică mă copleşeşte. Asemenea ție, sunt om; greşesc, îmi cer scuze, încerc să repar. Nu-mi place să mă retrag. Asta ar fi cea mai mare dovadă de laşitate. Distanța şi tăcerea sunt ca sarea pe rană şi asta e dureros. Doare să ai nevoie de o îmbrățişare când totul în jurul tău merge prost şi să nu o primeşti. Te omoară să ai nevoie de un ” va fi bine ” când problemele te depăşesc şi să nu vezi decât un gol în notificări. Te lasă rece să ştii că atunci când parcă totul e împotriva ta, tu eşti singur în doi şi trebuie să înduri greutățile ca un soldat în prima linie.
Înțelege-mă când problemele mă apasă; nu mă presa şi tu. Ține-mă în brațe când lumea îmi fuge de sub picioare; nu fugi şi tu.
