Mi se furnică pielea şi simt cum versurile îmi curg prin vene. Se duc direct la inimă. Şi mai apoi la creier, ca să-i zugrăvească tablouri cu noi. Pentru că indiferent de momentul sau starea în care o aud, amintirile dau pe afară. Şi nu pentru că ar fi prea multe, ci pentru că sunt vii. Încă le păstrez în acest fel şi îşi cam fac de cap, invadându-mi toate colțurile minții şi ale trupului. În încercarea de a le povesti, n-ar ieşi decât o înşiruire banală de fraze care au în comun acelaşi subiect. Tu.
Cuvintele sunt de prisos. Ele n-ar putea descrie furtunile pe care le-ai trezit în mine. Şi nici felul în care pulsul o lua la goană atunci când pe retină îmi apărea imaginea ta. Nu te-aş putea descrie şi nici n-aş vrea s-o fac. Sunt prea egoistă ca să te împart cu alții. Chiar şi aici.
I’m here without you, baby.
